Anunturi Matrimoniale



Mă întreb uneori de unde ne adunăm forţa de a merge mai departe? De unde mai căpătăm acel minuscul impuls de a privi înainte... ca nişte fantome estompate de timp... dar totuşi mergem înainte...?

Cum de nu se rupe coarda vieţii atunci când nu mai suntem cei de altădat’, cei plini de viaţă, cei plini de vise...?

Cum de nu ne soarbe universul ăsta atât de mare?

Păşim pe pământ ca nişte umbre, umbrele propriului vis... umbrele unui trecut de care nu mai putem scăpa, căruia îi datorăm atâta nefericire şi care-şi cere cu neîndurare tributul, clipă de clipă... fără încetare...

Ne vânează iluziile şi ne macină regretul, ne mor visele rând pe rând, dar nu ne mai putem găsi nici timpul şi nici puterea de a le mai plânge... Sau poate de atâta aşteptare a ceva bun ce urmează să se întâmple am uitat şi ce aşteptăm... Ştim sigur că într-un final ultima aşteptată e moartea...

Să mă ierte ceilalţi semeni că îndrăznesc să mă las afectat de anumite evenimente, anumite comportamente, anumite lucruri şi mai ales anumite cuvinte... Eu simt viaţa ca având importanţă şi faptul de a fi om ca având relevanţă... Am obosit de atâta dedublare... Nu mai am puterea de a mă preface că nu sunt om... Azi tot ce fac mi se pare inutil... atâta zbatere pentru ceva ce oricum nu durează... atâta suflet pus în vise ce nu se vor împlini niciodată... azi am obosit să mai visez şi totuşi m-am trezit într-o lume năpădită de vise. Şi visele altora mi-au devenit mie coşmaruri; m-au înlănţuit obligându-mă să le hrănesc cu preţul speranţelor şi aşteptărilor mele... Zilnic trăiesc visul altora, visul profitului şi al exploatării, visul frângerii umanului din ceilalţi...

Comentarii

^ Top